Cum mai înţelegem presa

Acum cîteva zile am primit un telefon de la instalatorul meu. Același care, altădată, în timp ce-mi meșterea prin casă, îmi spunea că „presa de la noi e vîndută“ și că „toți jurnaliștii“ sîntem, de fapt, niște servitori ai „ăluia“ care dă bani mai mulți. De data asta însă, mi-a spus că are mare nevoie de ajutorul meu. Că soția lui n-a plătit niște taxe, iar statul i-a pus poprire pe întreaga pensie. Și că vrea să se ducă cu presa pe capul celor de la Fisc, ca să facă scandal. Și mă ruga, de asemenea, să chem toți jurnaliștii pe care îi cunosc ca să mărșăluim pentru rezolvarea problemei personale. O altă întîmplare, alt ton: cînd cu scandalul provocat de televiziunile trustului Intact, somate de ANAF să părăsească sediile, conform hotărîrii judecătorești, o vecină, o doamnă pe la vreo 80 de ani, îmi vorbea cu înflăcărare despre încălcarea libertății presei, pentru că îi auzise pe cei de la Antene că „Puterea“ le pune pumnul în gură, forțîndu-i să părăsească sediile.

Sînt doar două mici exemple personale. Pot rămîne în repertoriul anecdotic al percepției unora asupra presei și a importanței sale într-un stat democratic. Însă observațiile sînt doar aparent inofensive, pentru că presa, în ochii opiniei publice, a devenit azi un soi de marionetă.

„Publicul nu mai consumă media în calitatea ei de informaţie“ – îmi spunea mai demult Răzvan Martin, coordonator de proiecte în cadrul ActiveWatch, argumentînd, cu date statistice, că cea mai mare parte a publicului din România consumă din ce în ce mai mult televiziune de entertainment. „Audienţa televiziunilor de ştiri este extrem de scăzută, nu ai nici un milion de privitori pe seară, iar cifrele acestea sînt cumulate. Pe de altă parte, audienţele pe care le fac emisiunile de distracţie sînt uriaşe: trei-patru milioane de spectatori. E şocant! Asta spune foarte multe şi despre educaţia civică de la noi – lumea nu mai e interesată de viaţa publică, şi nu e vorba doar despre politică,  ci şi despre viaţa cetăţii, de care oamenii par că nu mai sînt interesaţi.“

Sub umbrela acestui dezinteres major în privința calității presei și a principalului său obiectiv se dezvoltă derapajele. Care provin ori dinlăuntrul breslei, ori din exterior. Ideea de bază a proiectului pe care revista noastră l-a derulat, timp de cîteva luni, în parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), a fost tocmai aceea de a provoca o dezbatere publică pe marginea acestor probleme, o dezbatere la care am invitat jurnaliști și reprezentanți ai societății civile.

Conform ultimului raport FreeEx privind libertatea presei (2014), „o parte a presei din România a devenit, din nou, un agresiv instrument politic. Fiind an electoral, multe televiziuni de ştiri cu impact asupra publicului şi cu cifre mari de audienţă au făcut partizanate politice făţişe şi agresive, folosind manipularea publicului prin dezinformare, atacuri la persoană“. De asemenea, „mulţi dintre patronii de presă autohtoni şi-au folosit propriile canale media pentru a pune presiune asupra justiţiei“. 

Condamnările în masă ale patronilor de presă n-au reușit însă să curețe presa de corupție. Marile trusturi s-au transformat în fortărețe media clădite în jurul patronilor întemnițați. „În continuare în România vorbim despre o opacitate în privinţa modalităţilor de finanţare a industriei media, ceea ce provoacă, în mod legitim, suspiciunea din partea publicului privind independenţa presei.“ Această lipsă de încredere reiese clar din sondaje: conform datelor unui studiu condus de Centrul pentru Jurnalism Independent şi Konrad-Adenauer Stiftung, apărut la începutul anului 2015, 43% din subiecţii intervievaţi consideră că în România nu există jurnalism liber.

Despre statutul unui jurnalist azi, în acest mediu, în care neîncrederea din partea publicului este în creștere, am discutat și cu Ioana Avădani, directoarea Centrului pentru Jurnalism Independent.

Conform raportului „Starea sectorului mass-media, vulnerabilitate şi posibile soluţii“, un raport bazat pe interviuri cu jurnalişti din mai multe oraşe din ţară, „afacerile de media au fost lovite, în continuare, de scăderea vînzărilor şi audienţelor, de problemele legate de distribuţie, de publicitatea din bani publici alocată discreţionar şi, mai nou, de interpretările diferite ale legislaţiei româneşti în domeniul fiscalităţii şi dreptului muncii. Jurnaliştii se confruntă cu salarii din ce în ce mai mici, cu lipsa de predictibilitate şi stabilitate a locului de muncă, cu programul încărcat şi cu sarcinile din ce în ce mai multe şi mai complexe. Limbajul s-a deteriorat grav, agresivitatea a crescut, atît la nivel naţional, cît şi local. Zonele în care meseria se practică corect, cît mai aproape de standardele profesionale, par a fi excepţiile.“ 

„Principala trăire a presei din România este frica“, ne-a declarat la acel moment Ioana Avădani. „Jurnaliştilor le este frică să vorbească şi, atenţie, nu discutăm aici despre un regim represiv. România nu este Columbia sau Coreea de Nord, nu te omoară nimeni pentru ce spui şi, cu toate acestea, jurnaliştii sînt timoraţi să vorbească despre problemele lor. Le e frică să nu-şi piardă job-ul. Şi toate celelalte derivă din asta. Şi autocenzura, şi protecţia implicită, iar din punctul nostru de vedere asta este un lucru foarte periculos pentru că standardele încep să nu mai existe.“ 

Despre derapajele care survin în interiorul profesiei și despre lipsa standardelor am vorbit și cu Nicolas Don, jurnalist la RFI România. „Derapaje există peste tot în lume, dar aici nu putem înfiera sau lăuda o meserie. Ceea ce mă interesează în peisajul mediatic din România e lipsa dezbaterii. Presa românească nu are cultura dezbaterii pe fondul problemelor. Lucrurile sînt amestecate constant, ştirile n-au coerenţă. Şi e multă emotivitate. În special în presa scrisă, unde nu găsim articole, ci opinii și trăiri. Citesc de multe ori articole fără să găsesc în ele ştirea la care se referă. Vreau esențialul, pentru că n-am timp să citesc printre rînduri. Totul devine o opinie personală, știrile se redactează ca şi cum toată lumea ar fi la curent permanent cu tot ce se întîmplă. Ca să nu mai spun de lipsa de distanțare dintre reporter și eveniment. Iar vorbind despre «evenimente», de multe ori din ţînţar se face armăsar, dintr-o ştire mică faci o ştire de senzație, de breaking news, concept care nu e înțeles în esență: în marea parte a mass-media din România faptul că afară a început să plouă e un breaking news. Ierarhia informaţiei este altă parte a acestor derapaje constante. Nu se mai face diferenţa între importanţa ştirilor sau se decupează în aşa fel încît pierzi esenţialul, un esenţial diminuat de ştiri amestecate.“

Cît despre deontologie, jurnalista Sidonia Bogdan declara că „astăzi regulile etice ale jurnalismului se încalcă intenţionat. Iar generalizarea mea e validată de faptul că peisajul mass-media e dominat de anumite trusturi de presă. Bineînţeles că există insule de corectitudine jurnalistică, există profesionişti care încearcă să-şi facă treaba în ciuda unor politici editoriale lipsite de profe­sio­na­lism. Dar astea sînt oaze, excepțiile. Dacă celelalte puteri ale statului au început să funcţioneze şi dau rezultate, părerea mea este că presa a rămas puterea cea mai slabă, lipsită complet de independenţă. Jurnalismul îmbracă de multe ori uniforma unui militantism politic, iar jurnalistul devine transmițătorul de mesaje al politicii patronului. Pe de altă parte, dacă decizi să intri într-un  astfel de trust, nu ai încotro: îţi asumi acest lucru, pentru că formele de disidenţă sînt imposibile. Disidenţa se poate face pe Internet, pentru că este singurul spaţiu rămas liber.“

Dar presiunile asupra jurnaliștilor din România îmbracă multe alte forme. Pe data de 25 noiembrie 2015, Active­Watch lansa un comunicat de presă prin care cerea autorităţilor să investigheze acţiunea de filaj care l-a vizat pe jurnalistul Cătălin Tolontan. „Cazul Tolontan mi s-a părut foarte grav şi nu este singurul de acest fel“ – ne-a declarat atunci Răzvan Martin, coordonator de proiecte în cadrul departamentului FreeEx al Ac­tiveWatch.

Ce se întîmplase?

„În noaptea de 24 spre 25 noiembrie, Gazeta tipărea ediţia specială care dezvăluia că pompierii au ştiut de clubul Colectiv. În acea noapte, locuinţa mea a fost filată de un bărbat şi o femeie la ora două noaptea. Nu i-am văzut eu, pentru că eram la redacţie. Un vecin insomniac ieşise în faţă, i-a surprins dînd tîrcoale, omul avea experienţă din alţi ani, a luat telefonul din casă ca să-i fotografieze, dar s-au urcat în maşină şi au plecat în trombă.“ – ne-a declarat la momentul respectiv jurnalistul Cătălin Tolontan. Nu era pentru prima oară cînd jurnalistul era supus unor încercări de intimidare. „În vara şi toamna lui 2014, cînd dosarul Gala Bute intrase pe final şi cînd le-a devenit clar că nu mai e de glumă, a fost episodul cu preşedintele Traian Băsescu ameninţîndu-mă la televizor, în­tîi fără să mă numească, apoi spunînd în clar că a trimis documente despre mine la Parchet. Atunci a reacţionat şi CSM, remarcînd că, prin declaraţiile sale, preşedintele a influenţat independenţa justiţiei. Cu adevărat îngrijorător a fost momentul – tot din toamna lui 2014 – cînd colega mea Mirela Neag a fost «atenţionată» de o maşină, care a ţîşnit în faţa locuinţei ei, pe o alee îngustă, ea sărind într-o parte, în ultimul moment.“

La capitolul „intimidări“ intră și cazul scrisorii deschise pe care o angajată a trustului Intact a adresat-o copilului lui Dan Tăpălagă, jurnalist la HotNews, caz care a stîrnit opinia publică, dar și societatea civilă.

Cristina Guseth, directoarea Freedom House România, unul dintre ONG-urile care au luat poziție la momentul respectiv vizavi de acest caz, avea să declare revistei noastre că „linşajele mediatice îşi pun amprenta asupra libertăţii presei şi a libertăţii de expresie, două concepte care la noi nu sînt dublate de responsabilitate şi sînt folosite de multe ori pe post de armă. Cînd se fac asemenea linşaje mediatice, se încearcă de fapt o suprimare a libertăţii de exprimare.“

Din păcate, după 26 de ani de presă liberă, presa în România, în special cea mainstream, nu are un statut prea bun. Pe de o parte, avem un public sceptic, care își declară neîncrederea în presă, pe de alta, un public prea naiv, care ia de‑a gata orice informație, fiind supus manipulării. Jurnaliștii sînt supuși presiunilor de orice fel, în special celor financiare, care îi obligă uneori la compromisuri. În acest context, presa mainstream suferă de o stare de instabilitate, în care se pot dezvolta derapaje majore, precum inițiativa legislativă a lui Liviu Dragnea, repunerea pe tapet a incriminării insultei și calomniei sau linșajele mediatice. Iar anul 2016, an electoral, este abia la început.

Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.